Cele 4 importante școli presocratice

Școlile presocratice erau acele școli filosofice înființate în jurul secolului al VII-lea î.en în Grecia. Ele sunt cunoscute sub numele de presocratice, deoarece acestea sunt școlile filozofiei clasice care existau înainte de Socrate. Prin urmare, abordările lor nu au fost influențate de gândirea socratică.

Prima școală pre-Socratică a fost Școala din Milet, fondată de Thales de Miletus în secolul al șaptelea î.Hr. După aceasta au apărut școlile pitagoreene (fondate de Pythagoras) și Eleatic (compuse de Parmenides și Zeno) (Bastidas, 2012).

Filosofia pre-socratică se naște din chestiunea naturii și este Aristotel care indică în lucrarea sa Metaphysics că această filosofie începe atunci când Thales din Miletus pune la îndoială natura sau esența tuturor subiecților care alcătuiesc lumea.

Toate școlile presocratice au fost dezvoltate în orașele de origine ale celor care le-au fondat.

Pe de altă parte, toți au împărtășit caracterul de a fi raționaliști, iar membrii lor au prezentat un spirit energetic de căutare a adevăratei cunoștințe (Mozo, 2012).

Școlile presocratice

Școala din Milet sau Ionian

Potrivit lui Aristotel în tratatul său metafizic, filosofia pre-socratică a fost fondată de Thales de Miletus aproximativ în secolul al șaptelea î.Hr.

Cu toate acestea, abordările acestei școli au fost luate în considerare de către filozofii secolului al VI-lea și al V-lea î.Hr.

Școala din Milet a fost înființată în orașul grec Milet, pe coasta Ioniței (astăzi Asia Minoră sau Anatolia). Principalii săi reprezentanți au fost Thales de Mileto, Anaximentos și Anaximander.

Acești filozofi au apărat poziții contrar celor pe care le-a avut la acel moment cu privire la modul în care a fost organizată lumea.

Credința populară a acestei epoci a indicat că destinul ființelor umane era controlat de voința entităților superioare ale trasaturilor antropomorfe (zei). Prin urmare, fiecare eveniment care a avut loc pe pământ a fost responsabilitatea acestor cifre.

Milesienii încep să dezbată aceste idei, din punct de vedere natural. Acesta este modul în care se apără că natura este compusă din entități care pot fi observate și că aceste entități sunt responsabile de schimbările care au loc pe pământ.

Școala din Miletus este creditată cu primele observații științifice ale naturii. Acesta este modul în care micilezii încep să citească fenomenele naturale și stelele, fiind capabili să prezică anumite fenomene, cum ar fi solstițiile și eclipsele.

Milesienii erau primii greci care foloseau stelele ca un instrument de navigație (Patricia Curd, 2008).

Școala Pitagoreană

Școala Pitagora a fost fondată de unul dintre cei mai reprezentativi filosofi ai Greciei clasice: Pitagora de Samos.

Pitagora a trăit în secolul al VI-lea î.Hr. și a fost responsabil pentru întemeierea curentului pitagorian în orașul grecesc Crotona. Acest oraș a fost recunoscut pentru faptul că a fost foarte religios, cu toate acestea, Pitagora a găsit acolo primii discipoli ai săi.

Pentru Pythagoreans universul a trebuit să fie înțeles și studiat ca un întreg sau cosmos. Pe de altă parte, materia ar trebui înțeleasă independent de structura și forma ei. În acest fel, Pitagoreanii erau recunoscuți pentru că erau atât idealistici, cât și materialiști.

Cu toate acestea, cu trecerea timpului, Pitagoreanii au început să ia o tăietură, în principal idealistă. În acest fel, ei au subliniat că trupul este materia fizică responsabilă de întemnițarea psihicului.

Pentru Pitagoras, ideea vieții după moarte a fost incontestabilă. El credea că sufletul ar putea fi veșnic.

Studiile lui Pythagoreans au permis dezvoltarea de teorii matematice, cum ar fi primes, numere par și impare. Prin urmare, se spune că teoriile pitagoreene au pus bazele matematicii la nivel istoric.

Teorema Pitagora asupra valorii hypotenuse a triunghiului și abordarea sa la mișcarea traducerii pământului sunt exemple de concepte pitagoreene valabile până în ziua de azi (Kirk, Raven, & Schofield, 1983).

Escuela Eleática

Școala Elea sau școala Eleatic a fost fondată de filosofii greci Parmenides și Zeno din orașul Elea, Italia. Această școală a influențat puternic gândirea clasică în secolele al VI-lea și al V-lea î.H., având cel mai mare apogeu în această perioadă.

Cei care au aparținut școlii din Elea nu au fost în favoarea abordărilor filosofice materialiste ale școlii din Milet și s-au opus deschis abordării "fluxului universal" propus de filozoful grec Heraclitus.

Conform elitecii, universul este el însuși un întreg imuabil, infinit prin timp și spațiu, care nu poate fi înțeles prin conștiința umană sau prin cunoaștere.

Universul în sine poate fi înțeles numai prin folosirea unei reflecții filosofice, care ne permite să ajungem la adevărul unic și ultim.

Adepții școlii din Elea au considerat că observațiile senzoriale au fost limitate și în afara atenției și au evitat aprecierea reală a realității.

În acest fel, se poate spune că toată doctrina Eleatic ridicată de Parmenides a fost metafizică.

Heraclit

Heracitul din Efes, Heraclitus, obscur sau pur și simplu Heraclit, este considerat de unii ca un urmaș al școlii din Elea. Cu toate acestea, caracterul său a fost întotdeauna arbitrar și gândurile sale enigmatice, motiv pentru care a fost poreclit "întuneric".

Heraclitus a trăit în Efes în secolele al VI-lea și al V-lea î.Hr. Cu toate acestea, el a venit dintr-o familie aristocratică, a decis să renunțe la toată proprietatea să trăiască în singurătate și să se dedice filosofiei.

Se spune că el a fost creatorul unui stil filozofic presocratic unic, cunoscut sub numele de "aforisme". Aforismele sunt afirmații scurte care încearcă să definească sau să explice un subiect în mod clar și în timp util. Acestea caută să abordeze un subiect fără a lăsa loc de îndoială și într-o închisă, fără a trece prin căi.

Printre abordările sale se numără luarea în considerare a focului ca material din care provine toate lucrurile din lume.

Heraclit a subliniat de asemenea că rațiunea trebuie recunoscută ca unicul judecător al adevărului, iar simțurile trebuie considerate ca martori ale adevărului ale căror judecăți sunt îndoielnice până când ratiunea le confirmă (MP, 2012).