Ce sunt mișcările epirogene?

Mișcările epirogene sunt mișcările verticale, ale ascensiunii și coborârii, care au loc în calea lentă în crusta terestră.

De-a lungul anilor, au avut loc diverse mișcări în scoarța pământului, datorită presiunii pe care o primesc din straturile interioare ale Pământului. Acestea au generat schimbări în forma crustei, ale căror efecte sunt resimțite astăzi. Printre aceste mișcări se numără erupțiile orogene, epirogene, seismice și vulcanice.

Primele sunt mișcările inegale care au dus la formarea munților. Epirogénicos, pe de altă parte, sunt mișcările lente ale crustei terestre.

Cele seismice sunt acele vibrații violente și scurte ale crustății. În cele din urmă, erupțiile vulcanice reprezintă ejectarea bruscă a rocilor topite din interiorul Pământului.

Diferența dintre mișcările epigene și orogene

Orogenicele sunt mișcările tectonice relativ rapide și pot fi orizontale sau verticale, semnificația lor etimologică fiind geneza munților.

Prin urmare, se înțelege că aceste mișcări au fost cele care au generat munții și relieful lor. Aceste mișcări pot fi orizontale sau prin pliere, și verticale sau prin fractură.

Epirogénicos, pe de altă parte, sunt mișcările de ascensiune și de coborâre, mult mai lente și mai puțin puternice decât cele orogene, dar capabile să modeleze o ușurare fără a le fractura. Aceste mișcări apar în plăcile tectonice care produc neregularități în teren încet, dar progresiv.

Plăcile diferite pe care se află fiecare continent și ocean, plutesc în partea superioară a magmei care abundă în interiorul planetei.

Deoarece acestea sunt plăci separate într-un mediu lichid și instabil, deși nu sunt percepute, ele sunt cu siguranță în mișcare. Din acest tip de mobilitate se formează vulcani, cutremure și alte caracteristici geografice.

Cauzele mișcărilor epigene

Mișcările verticale ale crustei pământului se numesc epirogénicos. Acestea se întâlnesc în regiuni mari sau continentale, sunt schimbări foarte lente ale ascensiunii și coborârii celor mai mari mase continentale.

Deși este adevărat că ei nu produc dezastre mari, ele pot fi percepute de ființele umane. Acestea sunt responsabile de lansarea generală a unei platforme. Ei nu ajung să depășească o pantă de 15 °.

Epirogeneza ascendentă se produce în principal prin dispariția unei greutăți care exercită presiune asupra masei continentale, în timp ce mișcarea descendentă provine din momentul în care apare greutatea respectivă și acționează asupra masei (Jacome, 2012).

Un exemplu bine cunoscut al acestui fenomen este una dintre marile mase glaciare, unde gheața continentului exercită o presiune asupra pietrelor, cauzând o coborâre a acelei platforme. Pe măsură ce gheața dispare, există ascensiunea progresivă a continentului, ceea ce permite menținerea echilibrului izostatic.

Acest tip de mișcare induce imersiunea unei coaste și apariția altei, așa cum reiese din stâncile Patagoniei, care la rândul său produce o regresie a mării sau a retragerii marine pe coasta înaltă.

Consecințele epigenezei

Mișcarea înclinată sau susținută a epigenezei produce structuri monoclinale care nu depășesc 15 ° de inegalitate și într-o singură direcție.

De asemenea, poate genera bulgări mai mari, provocând structuri desfășurate, cunoscute și sub denumirea de aclinale. Dacă este o încrețitură ascendentă, se numește anteclise, dar dacă se coboară, se numește sineclise.

În primul caz, rocile de origine plutonică predomină deoarece funcționează ca o suprafață erodată; Pe de altă parte, sineclise-ul este egal cu bazinele de acumulare în care pietrele sedimentare abundă. Din aceste structuri rezultă relieful tabular și relieful pantei (Bonilla, 2014).

Când mișcările epriogene sunt descendente sau negative, o parte din scuturile continentale sunt scufundate, formând mări adânci și rafturile continentale, lăsând straturile sedimentare depuse pe cele mai vechi roci igneous sau metamorfice.

Când are loc o mișcare pozitivă sau ascendentă, straturile sedimentare sunt situate deasupra nivelului mării și sunt expuse la eroziune.

Efectul epigenezei este observat în schimbarea liniilor de coastă și transformarea progresivă a aspectului continentelor.

În geografie, tectonismul este ramura care studiază toate aceste mișcări care apar în crusta pământului, printre care se numără și mișcarea orogenică și epigrofică.

Aceste mișcări sunt studiate deoarece ele afectează direct crusta Pământului, producând deformarea straturilor de rocă care sunt rupte sau rearanjate (Velásquez, 2012).

Teoria Tectonicii Globale

Pentru a înțelege mișcările crustei pământului, geologia modernă sa bazat pe Teoria tectoniei globale, dezvoltată în secolul al XX-lea, în care diferite procese și fenomene geologice sunt explicate pentru a înțelege caracteristicile și dezvoltarea stratului exterior Pământul și structura sa internă.

Între anii 1945 și 1950 a fost colectată o mare cantitate de informații despre fundul oceanic, rezultatele acestei investigații au generat acceptarea de către oamenii de știință a mobilității continentelor.

Până în 1968, o teorie completă asupra proceselor și transformărilor geologice ale crustei pământului a fost deja dezvoltată: tectonica plăcilor (Santillana, 2013).

O mare parte a informațiilor obținute a fost datorată tehnologiei sonore de navigație, cunoscută și ca SONAR, care a fost dezvoltată în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945) din cauza războiului necesar pentru detectarea obiectelor scufundate în fundul oceanelor. Cu ajutorul SONAR, a reușit să producă hărți detaliate și descriptive ale podelei oceanului. (Santillana, 2013).

Tectonica plăcii se bazează pe observație, observând că crusta solidă a Pământului este împărțită în aproximativ douăzeci de plăci semi-rigide. Conform acestei teorii, plăcile tectonice care alcătuiesc litosfera se mișcă foarte încet prin mișcarea mantalei de fierbere care se află sub ele.

Limita dintre aceste plăci reprezintă zone cu activitate tectonică în care cutremurele și erupțiile vulcanice apar regulat, deoarece plăcile se ciocnesc, se separă sau se suprapun, provocând apariția unor noi forme de relief sau distrugerea unei anumite părți a aceasta