Ce este Megalomania? (Delusions of Greatness)

Megalomania este o manie sau o amăgire a măreției legate de un aspect personal. Persoana care suferă de această tulburare mentală are gânduri și idei extrem de exagerate și ireale despre abilitățile sale personale.

Este o alterare bine definită în ceea ce privește simptomele, dar prezintă o anumită controversă în ceea ce privește patogeneza, diagnosticul și tratamentul acesteia.

În acest articol vom examina principalele sale caracteristici și vom clarifica proprietățile sale pentru a înțelege și detecta bine această schimbare mentală.

Ce se înțelege prin megalomanie?

Cuvântul megalomanie derivă din rădăcinile grecești în care "mega" înseamnă mare și "mania" înseamnă obsesie.

Deci, etimologic putem deja vedea cum termenul megalomanie se referă la o obsesie cu măreție.

Această analiză a originii cuvântului ne conduce deja spre caracteristicile acestei modificări psihologice, care este definită în psihiatrie ca o supraestimare delirioasă a abilităților proprii.

Astfel, megalomania constituie o condiție psihologică în care o obsesie sau iluzie a măreției are loc într-unul dintre următoarele aspecte personale: capacitate, putere fizică, avere, origine socială, proiecte grandioase și ireale.

În acest fel, o persoană megalomanică este caracterizată prin faptul că are gânduri și idei distorsionate cu privire la abilitățile proprii, supraestimând caracteristicile lor și având o idee despre ele însele, care este extrem de supraevaluată.

Contextualizarea megalomaniei

Prima cifră care încorporează termenul megalomanie în lumea psihologiei și psihiatriei a fost Sigmund Freud.

Neurologul austriac a comentat că megalomania face parte din trăsăturile neurotice ale omnipotenței la adulți.

De asemenea, Freud a afirmat că megalomania a constituit trăsături de personalitate ale adultului deja înființate în copilărie, afirmând că acest tip de gânduri fac parte din procesul de dezvoltare al oamenilor.

Mai târziu, Freud a postulat megalomania ca un obstacol în calea psihanalizei, deoarece era dificil să se stabilească modele de funcționare care ar putea duce la gânduri de omnipotență și supraevaluare.

În acest sens, partea psihanalizată Kleiniană a interpretat megalomania ca un mecanism de apărare psihologică.

În acest fel, persoana megalomaniei va dezvolta o serie de gânduri supraevaluate cu privire la abilitățile sale personale, pentru a evita stările anxioase și depresive care îi vor determina să interpreteze caracteristicile sale personale din punct de vedere realist.

După cum putem vedea, trăsăturile și simptomele megalomaniace au provocat o controversă de la începutul psihopatologiei.

Cu toate acestea, lăsând puțin deoparte psihanaliza și căile de dezvoltare ale acestei stări psihologice, este evident că megalomania este o schimbare care apare frecvent și care prezintă interes în lumea sănătății mintale.

Este o tulburare mintală?

Megalomania în sine nu trebuie să constituie o tulburare mintală, deși în multe cazuri poate fi clasificată ca atare.

Această primă explicație despre megalomanie poate crea o anumită confuzie, așa că o vom clarifica.

După cum am văzut, megalomania constituie o supraestimare delirioasă a capacităților.

Cu toate acestea, această supraestimare pe care persoana o realizează despre sine poate avea nivele diferite.

Astfel, poate merge de la o obsesie pentru a se interpreta pe sine însuși mai bine decât este, într-un delir sincer în care persoana nu se poate vedea într-un mod realist.

În cel de-al doilea caz, adică atunci când megalomania constituie un delir sincer în care gândurile sunt complet de-virtualizate și nu au nici un contact cu realitatea, megalomania constituie o tulburare delirantă.

Pe de altă parte, în primul caz, adică atunci când megalomania constituie o simplă obsesie cu calități personale, dar contactul cu realitatea este menținut, megalomania nu poate constitui o alterare psihologică și poate fi definită ca o trăsătură de personalitate sau atributul psihologic particular.

Cu toate acestea, obsesiile megalomaniece vor fi, de asemenea, considerate o tulburare mentală atunci când afectează viața sau funcționalitatea persoanei.

Astfel, megalomania nu este o tulburare mentală care este prezentă în manualele de diagnostic actuale, ci o stare psihologică care poate fi asociată cu o tulburare mentală.

Cu alte cuvinte, megalomania este mai mult un simptom decât o tulburare mentală per se. Aceasta poate fi asociată cu trei tulburări principale: tulburarea de personalitate, tulburarea delirantă și tulburarea bipolară.

Cum este o persoană megalomanică?

Oamenii megalomaniști cred că au o capacitate mai mare decât au într-adevăr și care îi face să ajungă la poziții de putere sau o influență mai mare.

În felul acesta, principala caracteristică a megalomaniei nu este să credem că este unul foarte bun, ci să credem că unul este mai bun decât unul.

O persoană poate fi cu adevărat strălucită în ceva și interpretată ca atare în acea sferă personală.

Acest lucru nu ar fi cazul unei persoane cu megalomanie, deoarece persoanele care suferă de această afecțiune au o obsesie sau un delir sincer pentru a se crede mai bine decât sunt și pentru a supraestima calitățile lor mult peste realitate.

În acest fel, o persoană cu megalomanie se poate arăta cu multă asigurare de sine și cu încredere în sine, deoarece interpretările pe care le fac cu privire la propriile calități, deși este posibil să nu fie realiste, sunt interpretate și crezute în ele cu multă convingere.

Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză aprofundată a personalității lor, se constată că aceștia pot fi indivizi cu multe deficiențe și cu un sentiment de inferioritate sau goliciune din primele legături ale părinților.

Această analiză s-ar corela cu pozițiile Kleinian pe care le-am comentat la începutul articolului.

Atunci când apare delirium, nu există nici un sentiment de nesiguranță

Cu toate acestea, trebuie clarificat faptul că, deși megalomania se poate naște ca un mecanism de apărare pentru a evita sentimentele de inferioritate sau goliciune, odată cu apariția delirului megalomaniec, persoana nu mai este conștientă de sentimentele sale de inferioritate.

Cu alte cuvinte: deși psihanalizând persoana poate obiectifica faptul că megalomania sa dezvoltat ca apărare psihologică, persoana care are acest tip de iluzii nu o interpretează ca atare.

Gândurile de supraevaluare pe care o persoană cu megalomania le face nu acționează ca o acoperire a îndoielilor sau a nesiguranței lor în mod conștient, deoarece individul și-a adoptat iluzia de omnipotență ca singura formă de gândire și auto-interpretare.

Megalomania și personalitatea

Megalomania, anterior, a fost o tulburare de personalitate în care persoana avea gânduri de supraevaluare cu privire la abilitățile și caracteristicile sale personale.

Cu toate acestea, astăzi această entitate de diagnosticare nu mai există și caracteristicile megalomaniec sunt încadrate în ceea ce este cunoscut sub numele de tulburare de personalitate narcisistică.

După cum vom vedea mai jos, această tulburare de personalitate se caracterizează prin multe simptome ale megalomaniei pe care le-am discutat până acum.

Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că megalomania este înțeleasă ca o serie de gânduri privind interpretarea omnipotenței și supraevaluării abilităților personale și nu se referă la toate caracteristicile tulburării narcisiste.

Astfel, așa cum am discutat mai sus, megalomania constituie o serie de simptome care pot fi incluse în tulburarea narcissistică a personalității, însă megalomania și narcisismul nu sunt în întregime sinonime.

Tulburare narcisistică de personalitate

Persoanele cu tulburare de personalitate narcisistică se caracterizează prin sentimente exagerate de auto-importanță, cred că sunt întotdeauna corecte și arată măreție în credințele și comportamentele lor.

Aceste prime caracteristici ale tulburării narcisiste corespund termenului de megalomanie, motiv pentru care narcisistas sunt megalomaníacos.

Cu toate acestea, persoanele cu tulburare narcisistă au, de asemenea, o nevoie puternică de admirație, lipsesc sentimente pentru alții, trebuie să fie centrul atenției și tind să profite de ceilalți pentru propriile lor scopuri.

Aceste ultime caracteristici ale tulburării de personalitate narcisistă nu compun definiția megalomaniei.

Astfel, megalomania definește o mare parte a simptomelor narcisiste, dar nu toate acestea.

Megalomania și tulburarea delirantă

De îndată ce discutăm despre delir, trebuie să ținem seama de faptul că este foarte probabil o tulburare delirantă.

În acest sens, megalomania poate face un delirium atunci când gândurile de supraevaluare sunt complet distanțate de realitate.

În aceste cazuri, delirul în sine creează o tulburare delirantă a conținutului megalomaniec.

Acest diagnostic poate fi făcut independent de personalitatea persoanei cu megalomanie.

Adică gândurile de omnipotență și supraestimare a abilităților pot fi însoțite de o personalitate patologică (cum ar fi tulburarea narcisistă) sau nu.

În ambele cazuri, dacă gândurile de omnipotență sunt delirante, imaginea va fi configurată ca o tulburare delirantă.

Megalomania și schizofrenia

Megalomania poate apărea, de asemenea, într-o altă boală mintală, cum ar fi schizofrenia.

Schizofrenia este o patologie a neurodezvoltării care se caracterizează în principal prin prezența delirărilor, halucinațiilor și dezorganizării.

Astfel, în cadrul delirărilor care apar în schizofrenie, pot fi conturate delusiile megalomanice.

În mod normal, în aceste cazuri, gândurile delirante ale megalomaniei corespund bolii (la schizofrenie) și nu constituie de obicei trăsături patologice ale personalității.

Cu toate acestea, indiferent de patologia la care este asociată megalomania (tulburare de personalitate, tulburare delirantă sau schizofrenie), aceasta constituie un singur simptom al tulburării mintale.

Megalomania și tulburarea bipolară

În cele din urmă, cealaltă tulburare mintală în care se poate martora megalomania este tulburarea bipolară.

Tulburarea bipolară este o tulburare a stării de spirit în care persoana poate prezenta stări depresive și stări opuse depresiei, adică stări maniacale.

În ambele stări (depresive și maniacale), tulburarea afectivă poate fi însoțită de modificări ale conținutului gândirii, adică delirul.

Deluziile care apar în tulburarea bipolară pot fi foarte variate și, una dintre variante poate fi megalomania.

În mod normal, delirul magalomaniac apare de obicei mai mult în fazele maniacale decât în ​​fazele depresive, deoarece exaltarea stării de spirit poate fi însoțită de o supraestimare a capacităților personale și de iluzii de grandoare.

După cum vedem, rolul megalomaniei în această tulburare este același cu cel care se dezvoltă în tulburările delirante.

În aceste cazuri, megalomania nu este, de obicei, legată de o personalitate narcisistă și este înțeleasă în cadrul unui delir de măreție cauzat de euforia care corespunde stării maniacale.

Tratamentul megalomaniei

Megalomania este, de obicei, o modificare psihologică dificilă de tratat în principal pentru că persoana cu această afecțiune nu este, de obicei, cea tipică care merge la consultarea unui psiholog sau psihiatru.

De fapt, o persoană cu megalomanie va interpreta rar o problemă sau va ști că gândurile sau delirul ei sunt distorsionate și cauzează probleme.

Tratamente farmacologice

Cu toate acestea, există tratamente, în principal farmacologice care permit atenuarea intensității delirărilor.

În acest caz, medicamentele antipsihotice, cum ar fi quetiapina, clozapina, risperidona sau olanzapina, sunt cele mai eficiente medicamente care reduc intensitatea sau chiar elimină gândurile delirante.

Terapii psihologice

De asemenea, terapiile psihologice care permit creșterea gradului de aderare la tratament farmacologic pentru persoanele care nu sunt conștiente de boala lor și, prin urmare, nu cred că au nevoie să ia medicamente sunt, de asemenea, intervenții importante pentru megalomanie.

În cazurile în care megalomania este însoțită de o tulburare de personalitate narcisistă, tratamentul este dificil, deoarece aceste tulburări psihice sunt foarte complicate de intervenit.

În general, terapia comportamentală cognitivă poate ajuta la lucrul la distorsiunile cognitive ale pacientului.

Acest tip de terapie poate ajuta la corectarea imaginii grandioase a sinei, la exagerarea importanței acordate evaluării personale, la detectarea și discutarea convingerilor neadaptative și la antrenarea pacientului în dezvoltarea de atitudini dezirabile.