Memorie senzorială: Caracteristici, funcții și tipuri

Memoria senzorială este tipul de memorie care permite păstrarea impresiilor de informații senzoriale după ce stimulul perceput a dispărut.

Se referă la obiectele detectate de receptorii senzoriali ai organismului (simțurile), care sunt reținuți temporar în registrele senzoriale.

Regiștrii senzoriali conțin o capacitate mare de stocare a informațiilor, dar sunt capabili să mențină imagini precise ale informațiilor senzoriale pentru o perioadă foarte limitată de timp.

În general, au fost stabilite două tipuri principale de memorie senzorială: memoria iconică și memoria ecologică.

Prima este o componentă a sistemului de memorie vizuală. Cel de-al doilea tip de memorie senzorială se ocupă de o componentă a memoriei pe termen scurt care este responsabilă pentru păstrarea informațiilor auditive.

Caracteristicile memoriei senzoriale

Memoria senzorială poate fi definită ca persistența unui stimul în timp, dincolo de prezența sa fizică. Asta este, memoria permite ca efectul unui stimul să continue, deși a dispărut.

De exemplu, dacă o persoană vizualizează o scenă care produce senzații de teroare sau frică, memoria senzorială îi permite să continue să experimenteze acele senzații când a încetat să o vadă.

În acest sens, memoria senzorială este o capacitate mnesică care relevă relația strânsă între sistemele perceptive și procesele cognitive.

De fapt, funcționarea unuia fără celălalt nu poate fi explicată. Percepția fără cunoaștere ar duce la un mod pasiv de a se conecta cu lumea, deoarece mintea nu ar îndeplini nici o sarcină cu informațiile capturate prin simțuri.

Pe de altă parte, învățarea și funcționarea cognitivă ar fi imposibilă fără dobândirea de noi informații și cunoștințe despre lumea exterioară prin intermediul sistemelor perceptuale.

Astfel, senzațiile sunt punctul de plecare al percepției, iar percepția este primul pas spre procesul cognitiv. Fără senzație nu există percepție și fără percepție nu există memorie.

Totuși, percepția și memoria au mai multe elemente comune: percepția depășește senzațiile, de obicei definite ca mecanismul prin care creierul dă sens senzațiilor.

În acest fel, memoria senzorială procesează și stochează informațiile semnificative. De asemenea, memoria senzorială intervine și în funcționarea proceselor de bază ale percepției, cum ar fi detectarea, discriminarea, recunoașterea sau identificarea.

Evoluția istorică

Relația dintre percepție și memorie a fost un subiect de interes științific de mulți ani. Cu toate acestea, apariția termenului de memorie senzorială este mult mai recentă.

Primele investigații despre acest fenomen au avut loc în anul 1740 al mâinii lui Johann Segner. În studiul său, fizicianul german a arătat că, pentru ca o bucată de carbon atașată unei roți de filare să fie percepută, trebuia să facă o întoarcere completă în mai puțin de 100 de milisecunde.

Această primă evaluare a servit la postularea relației dintre mecanismele de percepție și memorie.

Ulterior, Broadbent, în 1958, a propus existența unui mecanism de memorie imediată care să înregistreze informația despre stimulul proximal pentru o perioadă scurtă de timp.

De asemenea, Neisser în 1967 a adoptat teoria lui Broadbent și la numit memorie senzorială. Potrivit psihologului german, acest tip de memorie a constat într-o înregistrare pre-categorică a informațiilor cu capacitate limitată și durată scurtă.

În paralel, Atkinson și Siffrin au propus existența unui registru senzorial pentru fiecare dintre modalitățile senzoriale. Cu toate acestea, majoritatea cercetărilor asupra memoriei senzoriale s-au axat pe cele două tipuri definite inițial de Neisser (memorie iconică și memorie ecologică).

În cele din urmă, în anul 1960 a fost Sperling, care a fost responsabil de explorarea și delimitarea într-un mod specific a proprietăților memoriei iconice prin utilizarea taquistocopei și a tehnicii raportului parțial.

funcții

Funcția principală a memoriei senzoriale este aceea de a păstra stimularea chiar dacă a dispărut. În acest fel, ele sporesc posibilitatea procesării informațiilor, în special în cazul stimulilor pe termen scurt.

În acest sens, memoria senzorială acționează ca o punte de informație care permite creșterea duratei de prezentare a stimulilor.

Dacă creierul ar putea doar să proceseze informații în timp ce stimulul este prezent și poate fi înregistrat de simțuri, multe cunoștințe ar fi pierdute pe parcurs.

Funcționarea memoriei senzoriale poate fi exemplificată în timpul conducerii unei mașini. În timp ce o persoană conduce o mașină, el poate percepe pe drum semne multiple care indică regulile drumului, indicații despre cum să ajungă la destinație etc.

În mod normal, vizualizarea acestor elemente este foarte scurtă datorită vitezei automobilului, ceea ce permite capturarea stimulilor pe perioade scurte de timp.

Cu toate acestea, stimularea produsă de aceste elemente este prelungită la nivelul creierului într-o perioadă de timp mai mare decât prezentarea stimulului.

Această abilitate se realizează de către creier prin performanța memoriei senzoriale, care permite păstrarea stimulării chiar dacă stimulul nu mai este vizualizat.

tip

În prezent, există un înalt acord științific pentru a stabili două tipuri principale de memorie senzorială: memoria iconică și memoria ecologică.

Memoria memorială se referă la memoria vizuală senzorială, adică la procesele memoriei senzoriale care sunt activate în mișcare atunci când stimulii sunt percepuți prin vedere.

Pe de altă parte, memoria ecologică definește memoria senzorială auditivă și începe când stimulii sunt capturați prin ureche.

- Memorie Iconică

Memoria memorie este registrul memoriilor senzoriale legate de domeniul vizual. Este o componentă a sistemului de memorie vizuală care include atât memorie vizuală pe termen scurt, cât și memorie pe termen lung.

Memoria iconică se caracterizează prin formarea unui magazin de memorie foarte scurt (mai puțin de 1000 de milisecunde), însă are o capacitate mare (poate păstra multe elemente).

Cele două componente principale ale acestui tip de memorie senzorială sunt persistența vizuală și persistența informativă. Prima este o scurtă reprezentare vizuală pre-categorică a imaginii fizice creată de sistemul senzorial. Al doilea model formează un magazin de memorie cu durată mai mare, care reprezintă o versiune codificată a imaginii vizuale.

Funcționarea acestui tip de memorie senzorială pare a fi legată de traseul vizual senzorial. O reprezentare vizuală prelungită începe cu activarea fotoreceptorilor retinei. Tijele și conurile sunt supuse stimulării după suprimarea stimulului.

Memoria memorie este responsabilă pentru furnizarea unui flux de informații vizuale către creier, care pot fi colectate și susținute în timp. Unul dintre cele mai importante roluri ale memoriei iconice îl reprezintă implicarea sa în detectarea schimbărilor în mediul vizual:

1. Integrarea temporară: memoria iconică activează integrarea informațiilor vizuale și asigură un flux constant de imagini în cortexul vizual primar al creierului.
2. Orbirea de a schimba: mai multe investigații arată că reprezentarea succintă a memoriei iconice este deosebit de relevantă atunci când se detectează schimbări în mediul vizual.
3. Miscari oculare saccadice: cele mai recente cercetari sugereaza ca memoria iconica este responsabila pentru asigurarea continuitatii experientei in timpul miscarilor oculare saccadice.

2 - Memorie echoică

Memoria ecologică este unul dintre registrele memoriei senzoriale care are sarcina de a păstra informațiile auditive. Se presupune că ar rezulta o componentă a memoriei pe termen scurt echivalentă cu memoria iconică pentru stocarea informațiilor vizuale.

Memoria ecologică este capabilă să stocheze cantități mari de informații auditive într-o perioadă de timp cuprinsă între trei și patru secunde. Stimularea sunetului rămâne activă în minte și poate fi reprodusă din nou în această perioadă scurtă de timp.

Primele lucrări cu privire la acest tip de memorie au fost făcute de Baddeley în modelul memoriei de lucru, care este compus dintr-un sistem executiv și două subsisteme: agenda visuospatială legată de memoria iconică și buclonul fonologic care procesează informațiile auditive echoic).

Conform modelului Baddeley (una dintre cele mai utilizate teorii de memorie de astăzi), bucla fonologică procesează informații în două moduri diferite.

Primul constă dintr-un depozit cu capacitatea de a ține informații timp de trei sau patru secunde. Al doilea este de a produce un proces de repetiție sub-vocală care menține traseul de memorie prin utilizarea unei voci interioare.

În prezent, tehnica care ne permite să măsuram memoria ecologică într-un mod mai obiectiv este sarcina potențialului de disparitate. În această tehnică, schimbările în activarea creierului auditiv sunt înregistrate prin utilizarea electroencefalografiei.