Care este metoda filosofică?

Metoda filozofică este modul în care filosofii se adresează întrebărilor filosofice, caracterizate prin îndoială, argument și prezent dialectic.

Din moment ce rațiunea d'être a filozofiei este de a explica originea cunoașterii umane și natura ei, filosofii folosesc diferite moduri de a încerca să facă acest lucru.

Deși fiecare filozof își urmează propria metodă de a răspunde întrebărilor care îi sunt prezentate, există câteva aspecte comune.

Cum funcționează metoda filozofiei?

Îndoiala

Se poate spune că fiecare filozof, inclusiv Descartes, pune la îndoială tot ce poate fi pus la îndoială. Și acesta este primul impuls al lucrării filosofului: îndoială; suspiciunea de lucruri sau convingeri care sunt considerate date.

Primii filosofi au susținut că doar îndoiala și uimirea ar putea iniția calea spre înțelepciune.

Întrebările

În filosofie, formularea întrebării ocupă o bună parte din timpul omului de știință, deoarece încearcă să fie o întrebare clară și precisă care duce la rădăcina problemei.

Localizarea rădăcinii problemei ar trebui să conducă la cele mai potrivite soluții posibile.

Explicația

Se compune din a prezenta o explicație probabilă a problemei.

Această explicație nu ar trebui să fie definitivă (va exista întotdeauna o îndoială metodică), dar trebuie să fie clară și bine întemeiată.

Justificarea

Este o altă trăsătură distinctivă a metodei în filosofie; argumentează, justifică sau sprijină soluțiile propuse.

În mod normal, argumentele sunt prezentate în forme de premise care se leagă logic, derivă din soluție.

Se speră că aceste argumente vor satisface îndoiala care a început discuția. Cu toate acestea, trebuie amintit că va exista întotdeauna loc de îndoială.

Care sunt metodele filosofice?

După cum sa menționat în liniile anterioare, nu există o singură metodă filosofică. Iată câteva dintre cele mai utilizate:

Metoda empirico-rațională

Metoda empirică rațională se bazează pe premisa că cele două surse ale cunoașterii umane sunt simțurile și înțelegerea.

Conform acestei metode propuse de Aristotel, simțurile și înțelegerea permit accesul la două nivele ale realității: sensibile (în primul rând) și inteligibile (după).

Cunoștințele sensibile sunt multiple și schimbătoare, dar înțelegerea reușește să găsească elementul permanent și imuabil al realității, adică substanța lucrurilor.

Aceasta înseamnă că înțelegerea captează că există ceva care se schimbă în lucruri și ceva care nu. Aceste schimbări în realitate se explică prin noțiunile de "potențial ființă", "fiind în acțiune" și teorie a cauzelor (materială, eficientă și finală).

Metoda empirică

Metoda empirică implică faptul că originea cunoașterii depinde de experiența sensibilă și urmărește o cale inductivă.

Rațiunea este sursa potrivită pentru a ajunge la "adevărurile rațiunii" care explică realitatea. Dar experiența este calea către "adevărurile factuale", prin care se descoperă noi cunoștințe și noi aspecte ale realității.

Cei mai proeminenți empiriciști erau Locke, Berkeley și Hume.

Metoda raționalistă

Aceasta este metoda care apără primatul rațiunii. Motivul este o sursă și un criteriu de cunoaștere.

Deși cunoașterea este admisă prin simțuri, ea este considerată confuză și nesigură. Această metodă combină intuiția și deducerea.

Matematica este considerată cea mai perfectă știință rațională. Principalii reprezentanți ai metodei raționaliste sunt Descartes, Spinoza și Leibniz.

Mai târziu, a apărut un raționalism critic care a considerat necesar să dovedească în experiență toate cunoștințele despre care se credea că sunt adevărate.

Karl Popper și Hans Albert sunt cei mai mari exponenți ai acestui raționalism critic.

Metoda transcendentală

Metoda transcendentală este cea folosită pentru fundamentarea cunoașterii umane. Prin această metodă încercăm să dăm un motiv pentru cunoașterea umană, care se bazează pe următoarele întrebări:

Ce poate ști omul?
Ce ar trebui să facă omul?
Ce se poate aștepta omul?

Pentru un urmaș al metodei transcendentale, aceste întrebări sunt rezumate într-o singură întrebare: Ce este omul?

Susținătorul acestei metode a fost Enmanuel Kant, care a căutat să descopere condițiile care fac posibilă cunoașterea umană.

În căutarea lui, Kant concluzionează că cele două surse de cunoaștere sunt sensibilitatea și facultățile intelectuale (înțelegere, rațiune și judecată).

Alți urmași ai acestei metode erau Fichte și Hegel. Influența sa este menționată în pragmatica transcendentală a lui Apel și în pragmatica universală a lui Habermas.

Metodă analitice-lingvistică

Metoda analitico-lingvistică sa născut în secolul al XX-lea, cu interesul de a clarifica limba ca o sursă de inexactități și confuzii filosofice.

Sarcina de a clarifica limba implică:

Analiză formală, logică și semantică

Logica limbajului este analizată pentru a ajunge la logica gândurilor.

Analiza utilizării limbajului

Folosirea resurselor lingvistice este analizată, considerându-le ca o reflectare a modului de viață.

Metoda hermeneutică

Metoda hermeneutică este cea folosită pentru a încerca să investigheze în sensul lucrurilor. Hermeneutica propune în mod fundamental ca sensul lucrurilor să fie înțeles din experiență și întrebarea cum este înțelegerea posibilă?

Căutarea răspunsului la această întrebare a fost făcută să se întrebe elementele care fac posibil înțelegerea (hermeneutica ne-normativă) sau critica înțelegerilor false.

În prima piesă sunt Hans Georg Gadamer și Richard Rorty; iar în al doilea rând, Karl-Otto Apel și Jürgen Habermas.