Predarea modelelor pedagogice (tradiționale și actuale)

Modelele pedagogice ale predării sunt diferitele abordări ale predării, care pot fi realizate de către profesori în clasă. În funcție de modelul pe care îl folosesc, cadrele didactice vor efectua o serie de acțiuni și se vor concentra asupra diferitelor părți ale procesului de învățare.

Deoarece există diferite modalități de învățare, deoarece fiecare student este unic, profesorii trebuie să fie înarmați cu diferite modele pedagogice pentru a se adapta situațiilor diferite.

Chiar și așa, modelele pedagogice se concentrează întotdeauna pe trei elemente:

Ceea ce intenționează să predea
Cum se intenționează să predați
Cum va fi măsurată dacă învățarea a fost realizată

În mod tradițional, au existat trei modele pedagogice diferite, dar în ultimii ani au fost deschise noi căi de predare. În acest fel, se intenționează să se obțină o mai mare flexibilitate atunci când se transmite cunoștințele studenților.

Principalele modele didactice pedagogice

Până relativ recent, majoritatea instituțiilor de învățământ au folosit un singur model pedagogic, cunoscut ca model tradițional.

În același timp, au început să se dezvolte bazele teoretice ale altor două modele didactice: behavioristul și constructivistul.

Mai târziu, au fost create alte modele de predare care au devenit populare în timp. Unele dintre cele mai importante sunt cele cognitive, sociale și romantice.

Modelul tradițional de predare

Modelul pedagogic tradițional este cunoscut astăzi drept "modelul tradițional de predare", deși inițial a fost numit "model de transmisie". Acest model înțelege predarea ca o transmitere directă a cunoștințelor de la profesor la student, punând accentul pe acesta pe deplin.

Studenții sunt văzuți în modelul tradițional ca destinatari pasivi ai cunoașterii, fără a trebui să joace un rol în propriul proces de învățare. Profesorul va trebui să depună eforturi pentru a expune ceea ce știe în cel mai clar mod posibil, astfel încât studenții să o înțeleagă și să o memoreze.

Prin urmare, profesorul trebuie să aibă abilități de comunicare deosebite, precum și să fie expert în materie. În caz contrar, elevul nu va putea să dobândească cunoștințele necesare pentru a concluziona că învățarea a fost un succes.

În plus față de această idee, unele dintre bazele modelului de transmisie sunt următoarele:

Elevii trebuie să învețe prin folosirea auto-disciplinei, deoarece este necesar să repete cunoștințele mereu, pentru a le putea memora. Prin urmare, apărătorii acestui model consideră că este util să forțeze caracterul studenților.
Inovația și creativitatea sunt total ignorate, concentrându-se în schimb pe învățarea în memorarea datelor și a ideilor.
Învățarea se bazează aproape exclusiv pe ureche, deci nu este foarte eficientă pentru persoanele care învață mai bine prin alte simțuri.

Deși a fost demonstrată în numeroase ocazii eficacitatea limitată a acestui model de predare, el este încă folosit în mod predominant în aproape toate societățile moderne.

Cu toate acestea, deși nu este un model valabil pentru majoritatea situațiilor de învățare, el are un loc în anumite momente.

De exemplu, atunci când transmiterea datelor pure sau a unor teorii foarte complexe este necesară, modelul de transmisie continuă să fie cel mai util pentru a obține o învățare corectă.

Model pedagogic comportamental

Modelul pedagogic comportamental se bazează în primul rând pe studiile lui Pavlov și Skinner, creatorii curentului de psihologie cunoscut sub numele de behaviorism.

Creatorii acestei ramuri de gândire au argumentat că este imposibilă măsurarea proceselor mentale ale oamenilor și că, prin urmare, este necesar să ne concentrăm asupra comportamentelor observabile.

Pe baza acestei idei, modelul pedagogic comportamental încearcă să stabilească o serie de obiective de învățare care pot fi observabile și măsurabile în mod direct. Elevii, prin utilizarea întăririlor și a diferitelor tipuri de stimuli, vor trebui să atingă aceste obiective într-un timp determinat.

În acest sens, modelul comportamental este mult mai personalizat decât modelul de transmisie, deoarece pentru a stabili obiectivele de învățare, educatorul trebuie să evalueze mai întâi punctul de plecare al fiecărui student.

Prin urmare, rolul profesorului în acest model constă în următoarele:

Studiați abilitățile anterioare ale ucenicilor
Învățați-i metodologia de urmat
Gestionați întăriri atunci când unul dintre obiective a fost atins
Verificați dacă procesul de învățare a avut loc

Acest tip de învățare apare, de exemplu, în practicarea sportului sau în cel al unui instrument muzical. În aceste domenii, profesorul este limitat să stabilească obiectivele pentru student, să corecteze eșecurile care apar și să se consolideze atunci când ați atins unul dintre obiectivele intermediare.

Unele dintre ideile de bază ale modelului sunt următoarele:

Profesorul oprește să fie o figură esențială și se concentrează pe student și pe obiectivele de învățare care trebuie realizate.
Elevul trebuie să participe activ la educația lor, deoarece ei învață prin a face.
Accentul este pus pe repetarea și practica pentru a stăpâni învățarea necesară.
Învățarea individuală este preferată, spre deosebire de modelul anterior, unde un singur profesor este responsabil pentru un număr mare de studenți.

Model pedagogic constructivist

Acest model pedagogic, spre deosebire de cel tradițional, consideră că învățarea nu poate proveni niciodată dintr-o sursă externă pentru student. Dimpotrivă, fiecare ucenic trebuie să își "construiască" propriile cunoștințe (de aici numele modelului).

Prin urmare, modelul pedagogic constructivist se opune învățământului pasiv în care profesorul este sursa tuturor cunoștințelor; și diferă, de asemenea, de rolul profesorului ca o sursă de întărire și încurajare.

În acest model, profesorul trebuie să genereze condițiile adecvate pentru ca elevul să-și poată construi învățarea. Unele dintre ideile de bază ale acestui model sunt următoarele:

Pentru ca un proces de predare să fie eficient, trebuie să se întâmple ceea ce se numește învățare semnificativă. Studentul trebuie să creadă că ceea ce învață poate fi util în viața reală. Prin urmare, profesorul trebuie să adapteze obiectivele de învățare în funcție de caracteristicile elevilor lor.
Deoarece, în general, nu există o singură cale de a rezolva probleme sau de a îndeplini o sarcină, de la modelul constructivist învățarea prin descoperire este încurajată. Profesorii nu trebuie să răspundă la fiecare întrebare pusă de învățare, ci trebuie să le ofere elevilor instrumentele necesare pentru a le descoperi singuri.
Învățarea trebuie să aibă loc treptat, astfel încât elevii să aibă întotdeauna o provocare, dar acest lucru nu este atât de mare încât să le demotivăm sau să le împiedicăm să avanseze.
Învățarea se face în majoritatea cazurilor prin imitarea unui model. Observând o persoană care deja stăpânește ceea ce vrea să învețe, studenții sunt capabili să rețină și să-și reproducă mai târziu comportamentele. Acest proces este cunoscut sub numele de "învățare vicarială".

În modelul pedagogic constructivist, atenția este pusă pe învățarea bazată pe competențe. Profesorul trebuie să determine ce competențe, cunoștințe și atitudini sunt necesare pentru dezvoltarea unei vieți eficiente.

Odată ce abilitățile de bază pe care elevul trebuie să le învețe sunt determinate, se va căuta cea mai eficientă modalitate de a le dobândi pe baza teoriei multiplelor inteligențe.

Această teorie consideră că, în loc să existe doar un singur tip de inteligență generală, fiecare persoană are mai mult sau mai puțin capacitate în șapte domenii diferențiate.

Acest model pedagogic se bazează în primul rând pe teoriile lui Vygotsky și Luria, doi psihologi sociali ruși din prima jumătate a secolului XX.

Model pedagogic cognitiv

Modelul cognitiv, cunoscut și ca model de dezvoltare, se bazează pe studiile de psihologie ale dezvoltării ale lui Jean Piaget. Se bazează pe ideea că omul trece prin diferite faze în maturarea intelectuală, astfel încât învățarea trebuie adaptată la momentul și vârsta fiecărui elev.

Prin urmare, rolul profesorului este acela de a detecta în care dintre fazele de dezvoltare fiecare student este și de a propune învățarea în funcție de acesta. În acest sens, este de asemenea o învățare semnificativă.

În acest model pedagogic, obiectivul învățării ca atare este eliminat. Dimpotrivă, lucrul important este că elevul dobândește anumite moduri de gândire și structuri mentale care fac mai ușor să se realizeze învățarea pe cont propriu.

Model pedagogic social

Acest model se bazează pe dezvoltarea maximă a abilităților și preocupărilor studenților. În acest sens, din modelul pedagogic social nu se studiază doar conținutul științific sau tehnic, dar se promovează și dobândirea de valori și atitudini care promovează o mai bună coexistență în societate.

Această abordare este caracterizată de accentul pus pe munca în echipă, deoarece se consideră că un grup va fi întotdeauna în măsură să rezolve probleme mai mari decât un individ pe cont propriu.

Din nou, conform teoriei învățării semnificative, învățăturile trebuie să fie aplicabile în lumea reală. Prin urmare, profesorul ar trebui să fie responsabil pentru a pune provocări și probleme elevilor, care trebuie să le rezolve prin colaborarea cu ceilalți, în timp ce își îmbunătățesc abilitățile sociale.

Romantic model pedagogic

Modelul romantic se bazează pe ideea că este necesar să se ia în considerare complet lumea interioară a elevului. Ucenicul devine, prin urmare, centrul procesului de învățare, care va avea loc într-un mediu protejat și sensibil.

Ideea de bază a acestui model pedagogic este aceea că copilul are deja în tot ceea ce este necesar pentru a deveni o persoană valabilă și funcțională. Prin urmare, rolul profesorului este de a permite elevului să se dezvolte liber și să găsească propriile răspunsuri.

În acest sens, modelul pedagogic romantic se bazează pe curentele psihologiei umaniste și pe ideea non-directivității.

Modelul pedagogic prin descoperire

În învățarea prin descoperire, copilul are un rol activ, nu receptorul, ci persoana care acționează în lume pentru a învăța. Acest model este, de asemenea, numit euristic și este opus tradiționalului, în care studentul este un receptor pasiv al ceea ce îi învață profesorul.

Unele dintre principiile sale de bază sunt:

Copiii au capacitatea naturală de a învăța, de a juca și de a participa în lume.
O parte importantă a învățării este rezolvarea problemelor.
Ipotezele sunt create și testate.
Copilul are un rol activ în procesul de învățare.
Influențează mediul socio-cultural, deoarece aceasta depinde de experiențele de învățare pe care le are copilul.